Alergia – altă perspectivă
media: 0.00 din 0 voturi
| media: 0.00 din 0 voturi |
Alergia este o boală care ocupă un loc important nu doar în medicină, ci şi în psihosomatică. Termenul „psihosomatic” este absent la Freud şi la Groddeck; el apare în Statele Unite ale Americii către sfârşitul anilor ’30, cu Franz Alexander. Psihosomatica este disciplina medicală care studiază originea psihică a unor boli şi folosirea mijloacelor psihologice în terapia lor. În scrierile sale, Alexander vorbeşte despre o stază de energie în aparatul psihic, energie care ar putea stagna într-un organ investit în mod specific de către psihic, rezultatul fiind o „nevroză de organ”, nevroză care poate merge până la lezarea organului respectiv. Cu alte cuvinte, un organ poate fi „ales” în mod inconştient ca „reprezentant” al bolii, dincolo de o cauză strict organică. Acest proces, de „alegere” a unui organ prin care lipsa unei cauze organice se converteşte într-una somatică se numeşte somatizare, ceea ce a dus la aceasta fiind un conflict inconştient în viaţa psihică.
În urma a numeroase studii s-a constatat că şi alergiile pot fi rezultatul unor somatizări, ele neavând suport în factorii externi, de mediu, şi nici în sensibilităţile sistemului imunitar, responsabil, în general, pentru acest tip de afecţiuni. O caracteristică esenţială a alergiei este faptul că scapă simbolizării, deoarece ia însuşi corpul ca mijloc de exprimare. O altă caracteristică este conversia.
Literatura de specialitate oferă numeroase exemple de alergii cauzate pe fond psihic. Henri Hyde Salter remarcă încă de la 1860 că emoţiile pot avea un rol important în declanşarea crizei de astm. Sir John Flower, în 1898, recunoaşte astmul isteric. În 1905, odată cu publicarea de către Freud a celebrului caz al Dorei, problema somatizării începe să fie mai clar orientată. Marcinowski, în 1913, scrie că astmul este determinat de o isterie de bază iar Weiss, în 1922, vorbind despre un pacient aflat în terapie psihanalitică, ajunge la concluzia că astmul pe care îl tratase era secundar fricii de separare de mamă. Ca orice teorie, nici cea psihogenă a alergiei nu este unanim adoptată.
În anii următori numeroşi terapeuţi vorbesc despre rolul factorilor psihici în alergie. În 1931, David Lévy ajunge la concluzia că numeroşi copii devin astmatici ca urmare a unei respingeri materne. Statisticile dovedesc şi ele că, într-adevăr, multe alergii sunt provocate de psihic. Astfel, într-un studiu realizat în 1938, doi americani constată că din 50 de cazuri de alergie clinică, 30 au la bază un factor emoţional. Pentru Miller şi Baruch există trei factori care dirijează istoria copilului alergic, şi anume: foamea de dragoste, frica de mamă şi furia faţă de aceasta. În 1950, Alexander face un important pas înainte în studiul alergiilor, postulând că sistemul nervos parasimpatic este utilizat pentru producerea energiei de blocaj a emoţiilor care sunt astfel reprimate. Încă de multe vreme, psihiatria clasică observase legături esenţiale între boala alergică şi cea mintală, descriind neuropsihoze de origine alergică, stări nevrotice la alergici şi chiar psihoze. Un singur exemplu: Metzger vorbeşte despre un pacient alergic la trandafiri care prezenta boala fânului atunci când vedea trandafiri artificiali, dovadă irefutabilă a faptului că o criză de alergie poate fi declanşată de o imagine psihică, în lipsa stimulului alergic veritabil, în cazul acesta, trandafirii reali.
Un alt studiu realizat pe un eşantion de 90 de copii alergici şi un altul de 53 nealergici evidenţiază faptul că modul de exprimare al copiilor nealergici este ostilitatea exteriorizată în anumite condiţii, în timp ce modul de manifestare a copiilor alergici, în aceleaşi condiţii, este luarea drept ţintă pe ei înşişi. Altefl spus, atunci când echilibrul emoţional este perturbat, în loc să facem „rău” celorlalţi, aruncând răul din noi înşine, devenind ostili sau chiar agresivi, ne facem rău chiar nouă, ne alegem, inconştient, drept ţintă. Din această categoriile a bolilor cauzate de psihicul perturbat fac parte foarte multe alergii, cum ar fi cele alimentare, cele ale aparatului respirator, sexuale, boli ale pancreasului şamd. Inclusiv părinţii copiilor alergici au fost studiaţi, ajungându-se la concluzia că nu doar mamele pot provoca alergii copiilor, ci şi taţii. Mohr, Gérard şi Ross semnalează următoarele: „Mamele copiilor astmatici sunt foarte narcisice, ambiţioase pentru ele însele şi pentru copii lor. Nu sunt femei deosebit de materne şi au atitudini ambivalente sau de respingere faţă de copil. Atitudinile lor poziţive faţă de copii nu apar decât în slujba gratificaţiilor narcisice. Taţii sunt pasivi şi nu se interesează de activităţile copiilor lor.” ( Jacques Caïn, Psihanaliză şi psihosomatică, ed. TREI, 1998, traducere de Rodica Matei)
Concluzia acestui scurt periplu prin isoria bolilor alergice cu componentă psihică nu poate fi decât una singură: aveţi grijă nu doar de tratarea medicamentoasă a acestor boli, din ce în ce mai frecvente în ultimii ani, ci şi de sănătatea mentală a voastră şi a copiilor voştri. Aveţi grijă ce comportament adoptaţi faţă de copii voştri, loc în care echilibrul optim este atât de greu de găsit. Şi nu uitaţi că există suficient de mulţi psihoterapeuţi care s-au pregătit ani de zile tocmai pentru a fi capabili să vă ofere ajutor. Şi ce ajutor mai minunat aţi putea dori decât unul prin cuvânt? Nu ezitaţi să cereţi ajutor de specialităte atunci când problemele de suflet vă depăşesc şi încercaţi să lăsaţi la o parte prejudecăţile, atât de adânc înrădăcinate la noi, conform cărora doar nebunii se duc la psiholog. Dacă acest argument v-ar putea ajuta în a îndrăzni să faceţi acest pas, atunci trebuie să ştiţi că peste tot în lumea civilizată, acolo unde şi România încearcă să ajungă, psihologul însoţeşte dezvoltarea copilului încă de la patru ani, odată cu debutul în viaţa socială: grădiniţa. Uneori, chiar şi mai devreme. Dar aveţi grijă cărui specialist vă adresaţi, deoarece nu toţi cei care se declară a fi astfel, chiar sunt. Dar despre acest aspect, într-un articol viitor.
Psih. psihoterapeut Ioana Scorus
În urma a numeroase studii s-a constatat că şi alergiile pot fi rezultatul unor somatizări, ele neavând suport în factorii externi, de mediu, şi nici în sensibilităţile sistemului imunitar, responsabil, în general, pentru acest tip de afecţiuni. O caracteristică esenţială a alergiei este faptul că scapă simbolizării, deoarece ia însuşi corpul ca mijloc de exprimare. O altă caracteristică este conversia.
Literatura de specialitate oferă numeroase exemple de alergii cauzate pe fond psihic. Henri Hyde Salter remarcă încă de la 1860 că emoţiile pot avea un rol important în declanşarea crizei de astm. Sir John Flower, în 1898, recunoaşte astmul isteric. În 1905, odată cu publicarea de către Freud a celebrului caz al Dorei, problema somatizării începe să fie mai clar orientată. Marcinowski, în 1913, scrie că astmul este determinat de o isterie de bază iar Weiss, în 1922, vorbind despre un pacient aflat în terapie psihanalitică, ajunge la concluzia că astmul pe care îl tratase era secundar fricii de separare de mamă. Ca orice teorie, nici cea psihogenă a alergiei nu este unanim adoptată.
În anii următori numeroşi terapeuţi vorbesc despre rolul factorilor psihici în alergie. În 1931, David Lévy ajunge la concluzia că numeroşi copii devin astmatici ca urmare a unei respingeri materne. Statisticile dovedesc şi ele că, într-adevăr, multe alergii sunt provocate de psihic. Astfel, într-un studiu realizat în 1938, doi americani constată că din 50 de cazuri de alergie clinică, 30 au la bază un factor emoţional. Pentru Miller şi Baruch există trei factori care dirijează istoria copilului alergic, şi anume: foamea de dragoste, frica de mamă şi furia faţă de aceasta. În 1950, Alexander face un important pas înainte în studiul alergiilor, postulând că sistemul nervos parasimpatic este utilizat pentru producerea energiei de blocaj a emoţiilor care sunt astfel reprimate. Încă de multe vreme, psihiatria clasică observase legături esenţiale între boala alergică şi cea mintală, descriind neuropsihoze de origine alergică, stări nevrotice la alergici şi chiar psihoze. Un singur exemplu: Metzger vorbeşte despre un pacient alergic la trandafiri care prezenta boala fânului atunci când vedea trandafiri artificiali, dovadă irefutabilă a faptului că o criză de alergie poate fi declanşată de o imagine psihică, în lipsa stimulului alergic veritabil, în cazul acesta, trandafirii reali.
Un alt studiu realizat pe un eşantion de 90 de copii alergici şi un altul de 53 nealergici evidenţiază faptul că modul de exprimare al copiilor nealergici este ostilitatea exteriorizată în anumite condiţii, în timp ce modul de manifestare a copiilor alergici, în aceleaşi condiţii, este luarea drept ţintă pe ei înşişi. Altefl spus, atunci când echilibrul emoţional este perturbat, în loc să facem „rău” celorlalţi, aruncând răul din noi înşine, devenind ostili sau chiar agresivi, ne facem rău chiar nouă, ne alegem, inconştient, drept ţintă. Din această categoriile a bolilor cauzate de psihicul perturbat fac parte foarte multe alergii, cum ar fi cele alimentare, cele ale aparatului respirator, sexuale, boli ale pancreasului şamd. Inclusiv părinţii copiilor alergici au fost studiaţi, ajungându-se la concluzia că nu doar mamele pot provoca alergii copiilor, ci şi taţii. Mohr, Gérard şi Ross semnalează următoarele: „Mamele copiilor astmatici sunt foarte narcisice, ambiţioase pentru ele însele şi pentru copii lor. Nu sunt femei deosebit de materne şi au atitudini ambivalente sau de respingere faţă de copil. Atitudinile lor poziţive faţă de copii nu apar decât în slujba gratificaţiilor narcisice. Taţii sunt pasivi şi nu se interesează de activităţile copiilor lor.” ( Jacques Caïn, Psihanaliză şi psihosomatică, ed. TREI, 1998, traducere de Rodica Matei)
Concluzia acestui scurt periplu prin isoria bolilor alergice cu componentă psihică nu poate fi decât una singură: aveţi grijă nu doar de tratarea medicamentoasă a acestor boli, din ce în ce mai frecvente în ultimii ani, ci şi de sănătatea mentală a voastră şi a copiilor voştri. Aveţi grijă ce comportament adoptaţi faţă de copii voştri, loc în care echilibrul optim este atât de greu de găsit. Şi nu uitaţi că există suficient de mulţi psihoterapeuţi care s-au pregătit ani de zile tocmai pentru a fi capabili să vă ofere ajutor. Şi ce ajutor mai minunat aţi putea dori decât unul prin cuvânt? Nu ezitaţi să cereţi ajutor de specialităte atunci când problemele de suflet vă depăşesc şi încercaţi să lăsaţi la o parte prejudecăţile, atât de adânc înrădăcinate la noi, conform cărora doar nebunii se duc la psiholog. Dacă acest argument v-ar putea ajuta în a îndrăzni să faceţi acest pas, atunci trebuie să ştiţi că peste tot în lumea civilizată, acolo unde şi România încearcă să ajungă, psihologul însoţeşte dezvoltarea copilului încă de la patru ani, odată cu debutul în viaţa socială: grădiniţa. Uneori, chiar şi mai devreme. Dar aveţi grijă cărui specialist vă adresaţi, deoarece nu toţi cei care se declară a fi astfel, chiar sunt. Dar despre acest aspect, într-un articol viitor.
Psih. psihoterapeut Ioana Scorus
| 0 comentarii |
foto cabinet personal